Powered By Blogger

joi, 20 decembrie 2007

De-ale vietii...

Umila noastra viata pe acest pamant e plina de intamplari. De fapt am putea spune ca viata e constituita in mare parte din intamplari si bineinteles din oameni. Omul, o fiinta pe care viata il obliga sa se comporte ca un animal sociabil, sa salute, sa stranga maini, sa se imbrace la moda, sa se poarte frumos la serviciu, altfel este exclus. Dar despre oameni vom vorbi data viitoare mai pe indelete. Acum sa ramanem la prima parte si inca una foarte interesanta: intamplarile. Acestea sunt de doua feluri: cele fericite si cele mai putin fericite. Ce e mai rau in toata povestea asta este ca nu stim cand si cum apar aceste intamplari si cat de fericite sau nefericite vor fii. Dar eu una cred, ca, indiferent cat de mica si nesimnificativa poate fii o intamplare, ea lasa urme. Depinde de noi cat de adanci sunt aceste urme. Pot fii urmari pe viata, cicatrici care nu se vor vindeca niciodata sau doar mici sechele care cu timpul, cu multa rabdare si putin ajutor au sanse sa dispara definitiv. Un alt aspect al acestor intamplari este natura lor. Exista o multitudine de exemple cum ar fii: un accident, o nunta, un botez, un divort, un castig, un esec, o pierdere, un viol, un copil. Acestea ar fii niste exemple destul de radicale si poate chiar grave unele dintre ele. Dar sunt si intamplari care pot marca adanc desi la prima vedere nu s-ar spune: primul sarut, prima noapte de dragoste, un examen picat, o aniversare, un cadou, o betie, o noua slujba, un noua locuinta, un telefon, o vorba spuna aiurea, un simplu”Te iubesc” si lista poate continua. Toate acestea si multe altele ne schimba viata, fie ca vrem fie ca nu. Si asa ajungem sa ne punem intrebarea: soarta ne e deja scrisa sau ne-o facem cu mana noastra? Intrebarea e veche de cand lumea doar ca un raspuns sigur ink nu exista si nici nu cred ca va stii vreodata cineva sa il dea. Putem doar sa credem ca uneori destinul n-il facem cu mana noastra si ca cineva acolo sus doar ne supravegheaza si ne indruma pasii. Cu toate acestea stau cateodata si ma intreb daca nu suntem decat niste"papusi", un fel de marionete care jucam dupa bunul plac al bunului...Dumnezeu. Si nu spun asta ca pe un lucru rau, totusi mi-ar placea sa am siguranta ca ceea ce fac, deciziile pe care le iau, locurile spre care ma indrept sunt pur si simplu alegerile mele si nu sunt pagini ale unei vieti deja scrise, deja hotarate, dar nestiute de mine. Oamenii spun mereu ca au credinta, ca au speranta, dar cred oare cu adevarat ca cineva ne iubeste acolo sus si are grija de noi, in ciuda a tot ceea ce se intampla in jurul nostru? De cate ori se intampla o nenorocire sau ceva grav, important, exista cineva care spune hotarat “ poate asa a vrut Dumnezeu sa se intample.” Si de aici ajungem la aceeasi intrebare: avem destinul in propriile maini sau doar ne este “dictat”?